Supraprotecţia părinţilor şi autoapărarea copilului

overprotectiveCând viaţa ne dăruieşte viaţă încercăm să onorăm darul ce ni s-a dat, la cel mai înalt grad. Ştim că de eforturile noastre va depinde viitorul micuţului. Pe de o parte ne simţim responsabili de succesul sau eşecul lui ca adult, iar pe de altă parte el va fi mărturia faptului că am fost părinţi care şi-au făcut datoria. Şi cu aceste două premise pornim la drumul părenţiei.

În mintea noastră se conturează visul copilului/adultului perfect. E un ideal clădit din concepte puternice precum: responsabilitate, respect de sine şi, pentru cei din jur, mulţumire, corectitudine, înţelepciune, înţelegere. Şi, până la urmă, când ne dorim ceva din toată inima şi când hrănim o inimă pură cu toată dragostea nostră, cum am putea greşi în realizarea visului?

Drumul spre realizarea visului

În teorie, recunoaştem că acţiunile noastre afectează mai mult sau mai puţin modul în care idealul evoluează, însă există ceva care ne împiedică să conştientizăm micile comportamente sau vorbe care sabotează rezultatul final. În tumultuumul vieţii de zi cu zi, idealul, conceptele, adultul din copilul de azi par a fi atât de departe încăt credem că ruinele familiale şi expectanţele prezente nu vor afecta cum adultul va fi. Astfel lăsăm momentele cheie să treacă, şi, odată cu acestea şi lecţiile de viaţă importante care modelează adultul de mâine.

Ştim, în teorie, că dacă suntem supraprotectivi aruncăm pe fereastră responsabilitatea, întelepciunea, respectul micuţului. Şi totusi, cum să nu stăm lângă el în parc, ţinându-l de mână chiar dacă are şase ani? Că dacă va cădea nu vom fi lângă el să îl ridicăm. Sau, cum să nu îi spunem adolescentei că are voie sa iasă afară cu prietena doar în jurul casei? Că doar ar putea să facă lucruri necugetate. Sau, cum să îi cerem micuţului să îşi aranjeze jucăriile după ce s-a jucat cu ele? Că astfel îi inhibăm creativitatea. Nu contează că sunt lăsate prin toată casa, la un moment dat le va strânge, iar dacă nu vrea şi se plânge că e prea greu atunci îl vom ajuta (sau cel mai probabil le vom strânge pentru el). Cum să meargă la toaletă fără să îl ajutăm? Doar are numai şase ani. Cum să se încalţe singur, fără să îl încălţăm? Cum să împartă dulciurile cu sora mai mare? Doar e mic şi nu înţelege.

Teama pentru siguranţa micuţului sau nevoia noastră de perfecţiune a fiecărei acţiuni pe care copilul o face, ne împiedică să fim rampa de lansare spre propriul lui potenţial. În schimb, sub chipul inocent, sădim şi creştem dubii, nemulțumiri, frustrări şi neînţelegere.

Copilul printre copii

Încă de la grădiniţă, copilul intră într-o altă lume: cea a celorlalţi copii. Aici, ca şi în viaţa de adult, întălneşte copii mai buni care îi pot deveni prieteni sau copii mai răi care vor dori să îl rănească. Modul în care micuţul va reacţiona şi va aborda situaţiile e strict legat de modul în care a fost învăţat de noi să reacţioneze la ameninţări. Dacă va găsi puterea să îşi ia apărarea singur sau să ceară ajutorul, sau dacă se va lăsa batjocorit, depinde de cum l-am învaţat sa creadă în propriile puteri, să creadă că e valoros şi că poate lua decizii înţelepte singur. Acum e momentul să ne întrebăm dacă am creat terenul propice pentru o încredere în sine pozitivă, dacă l-am lăsat să facă greşeli si să înveţe din ele sau dacă l-am lăsat să experimenteze până a reusit?  Sau, în schimb, am sărit întodeauna în ajutorul lui, am facut totul pentru el, i-am oferit ce e mai bun?

Trebuie să ne recunoaştem propria omniprezenţă şi să acceptam că nu îl putem însoţi pretutindeni pentru a-l apăra. Tot ceea ce putem face e să îi oferim armele şi să avem încredere că va şti să le mânuiască cum trebuie.


Ana Maria Badila

One thought on “Supraprotecţia părinţilor şi autoapărarea copilului

  1. Nicoleta

    Multumesc pentru postare,o parere obiectiva ajuta in a vedea mereu ceea ce noua, subiectiviilor ne scapa! Un articol inspirat si de ajutor!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *