Cand viaţa te loveşte în plex…

life_bicycleNu mi-am închipuit niciodată că viaţa se poate schimba în câteva minute, fără să te aştepţi, fără să îţi doreşti, fără să ai timp să îţi pregăteşti pledoaria şi să atenuezi impactul… nu mă refer aici la momentele sumbre ale existenţei strict legate de trecerea într-o altă dimensiune… discuţia despre moarte e mult prea delicată şi nu am înca puterea să îi cern toate semnificaţiile…

Deocamdată mă refer la acele întâmplari care îţi răvăşesc, într-o clipă, prin sensul şi implicaţiile lor, toata existenţa ta boemă, lipsită de griji şi de probleme de până atunci. Acele veşti care îţi schimbă perspectiva despre viaţă, cu tot ceea ce însemna ea pentru tine, pentru că lucrurile pe care le ştiai atât de bine sunt puse în discuţie fără tăgadă, într-o încercare de a le redimensiona şi a le da o formă actuală, nouă.

Cum să îţi găseşti rostul când ești pus să alegi între două lucruri pe care le vrei în aceeaşi măsură? Ce poate fi mai cumplit decât să trebuiască să iei o hotărâre ştiind că, oricare va fi ea, vei fi mereu pustiit că n-ai ales-o pe cealaltă? De ce nu există un echilibru reconfortant între raţiune şi simţire care să îţi dea garanţia că cele două pot coexista, că iubirea nu este exclusivistă, că nu trebuie să alegi între ele pentru că le poţi avea pe amandouă.. De ce?… De ce? …Cineva îmi spunea odată că e cea mai stupidă întrebare, mai ales atunci când ai certitudinea că nu vei şti niciodată răspunsul… Aşa că n-are nicio logică să o mai rosteşti… pur şi simplu trebuie să iei viaţa aşa cum e, conştient că n-ai puterea să prevezi toate lucrurile care ţi se întâmplă… singurul lucru pe care poţi să-l faci este să încerci să te poziţionezi în aşa fel încât să vezi în orice schimbare un pas înainte… habar n-am cum se face asta… cred că trebuie să o simţi singur, nu este un manual universal care să te ghideze…şi, în definitiv, să ai credinţa că nimic nu se întâmplă fără un motiv; nici măcar furtunile care îţi demolează tot ce ai clădit cu atâta sârguinţă nu sunt îintâmplatoare… trebuie să speri cu tot sufletul că după fiecare nor se ascunde soarele… e singura cale…trebuie să fie….

.

Andreea Miclea

-Trainer in Managementul Resurselor Umane, experienta in proiecte europene, libera in cuget si simtire, iubitoare de oameni si frumos

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *